Fac research pentru un articol (care va fi foarte fain :) ) si pe care o sa il public in Biz, daca o sa le placa editorilor. Pana una alta, mie imi place foarte mult perioada de research. Este surprinzatoare, si ca toate lucrurile noi - pe care nu le fac in fiecare zi - imi da un plus de energie. Si ideea ca trebuie sa fac zilnic ceva nou.
De exemplu ...
Acum o saptamana stateam la calculator, la birou. Faceam ce fac de obicei, sar de la un tab la altul pe Firefox. Cand deodata, ping! imi scrie Christian T. pe Facebook. Christian Tirtirau este unul dintre cei despre care scriu in articol. Este canadian de origine romana si timp de ani buni a lucrat in corporatie multinationala in Suedia unde a ajuns repede si bine in pozitii de top management. Pana cand, la un moment dat a plecat. Pe ocean. Cu iahtul. Ca sa strabata marile lumii asa cum faceau vikingii... Si asta face asta de vreo 20 ani.
In timp ce eu scriu in birou, aflu din chat ca el sta acum pe malul oceanului, in barul lui de pe o plaja din Namibia si priveste cum intra regatele in port. Not too bad... Sau, mai tarziu, imi zice cate putin despre traversarea Atlanticului in februarie pe furtuna de 10 grade, despre cum a dormit la marginea craterului unui vulcanul langa un trib de canibali si despre expeditia din Vanuatu impreuna cu fratele sau.
In alta zi, primesc e-mail de la Alin Totorean, alt erou al povestii. Scria cu multe puncte de suspensie, de parca una-doua i se inchidea calculatorul. De fapt i se lua curentul cu totul, in singurul computer cu acces la internet pe o raza de 200 de km de unde era. Alin imi scria dintr-un sat din Etiopia, unde isi incheia ultima expeditie.
Vinerea trecuta l-am cunoscut personal - m-am intalnit si am ascultat vreo 5 ore niste povesti incredibile.... Cea mai soft a fost despre cum l-a muscat un sarpe veninos in India de picior si cum s-a doftoricit singur, fara sa intrerupa filmarile, deoarece avea de terminat un proiect in care filma viata salbatica din India pentru o televiziune din Timisoara... Iar cea mai tare faza a fost cand au venit sa il recupereze cu elicopterul din desertul Australiei. Dupa ce se tarase in genunchi 3 zile fara apa si semnal la telefonul prin satelit. Cum s-a salvat? Traiasca Vodafone!... In a treia zi, a gasit semnal doar la aceasta retea in desert, dupa ce telefoanele profesioniste o dadusera in bara. Ma intreb daca Vodafone stie ce oportunitate de PR a fost acolo. La intoarcerea lui, 50 de ziare si Tv-uri au scris despre expeditia in desert la conferinta de presa. :)
Pe Alex Gavan il stie toata lumea.. Si el apare in articol. Tocmai i-am vazut 3 filme de pe Facebook in care comenteaza cu respiratia intretaiata momentul cand atinge varful a 3 optmiari din Everest :) Il stiu pe Alex de cand eram la marketing la revista Biz si el in Aiesec unde facea PR pentru organizatie. Si atunci, ca si acum, i-am admirat perseverenta :)
Ce au in comun oamenii acestia si de ce apar in Biz ? Toti trei (plus Dumitru care face proiectul ARCA) isi bazeaza existenta pe pasiune si din acest motiv au un grad de libertate care pare inaccesibil oamenilor cu o viata normala. Au iesit din sistem, din care au facut parte la un moment dat. Sunt in afara si, cumva, deasupra lui. Au reusit sa isi gaseasca surse de finantare care sa le intretina pasiunea. Ca sa poata trai din ea. Si sunt exponentii unui trend, numit potentialism, care incepe sa se manifeste timid si in Romania de ceva vreme.
Articolul a pornit de la un interviu exclusiv cu Tim Feriss, autorul bestseller-ului 4HourWorkWeek si cel care a introdus termenul de lifestyle design. La acesta am vrut sa adaug oameni cunoscuti, din Romania, care mi se pare ca se regasesc ca poveste personala in acest pattern. Si ce am gasit mi s-a parut FOARTE FOARTE fain. Hope u enjoy the article..
luni, 17 mai 2010
Weekend la Busteni.
La 3 dupa-amiaza, sambata, dupa ce ma trezisem in mod relaxat din cheful de cu o seara inainte, trimit 5 sms-uri la cinci prieteni 'dam o tura la munte?'. Cum ma asteptam, Rodi si Ioana zic da in maxim 3 secunde de cand pleaca mesajul. In 2 ore suntem in drum spre munte, cu un micro bagaj pentru o noapte la Busteni. Ne-am cazat la Cabana Diham, un loc absolut recomandabil, mai ales cand pleci fara sa iti faci minimul de pregatiri, asteptari sau rezervari pentru seara respectiva. Si mai ales pentru ca au o saramura de crap pe care am terminat-o fara sa vorbesc prea mult din momentul cand au adus-o, si o ciorba in paine foarte interesanta.
In timpul excursiei au fost cateva momente interesante..
Primul a fost sambata seara, cand ne-am "ametit' toate trei a la grande. Seara a inceput cuminte, in restaurantul cabanei, cu dialog ca intre fete in asteptarea mancarii si a vinului. Si s-a terminat cu strigate la 1 noaptea, dupa ce oamenii din resturant dadeau deja cu matura pe sub picioarele noastre. Trei sticle de busuioaca si 3 pachete de tigari s-au topit pe masura ce replicile deveneau tot mai rapide si mai incomode. In vino veritas. Si cum adevarul este de multe ori incomod, am plecat zicandu-ne chestii pe care vroiam de mult sa ni le spunem, doar ca nu avusesem cadrul. Si atata vin. Ne-am impacat totusi in camera, nu am avut incotro, dormeam in acelasi pat..
A doua zi, cu greu m-am convins sa ma ridic la 10 ca sa nu pierd micul dejun. Orice miscare de 2 cm a capului de la linia dreapta o percepeam ca pe un vartej, de aceea cel mai important lucru in dimineata asta mi s-a parut sa pot sa ma uit intr-o singura directie si sa nu ma misc cu mai mult de 10 grade stanga - dreapta.
Dupa ce m-am recules oarecum, am facut o incercare de traseu pe munte. Incercarea insa s-a aratat a fi mult prea grea pentru noi, fiindca ne-am oprit undeva in prima zecime de drum, pe traseul catre cea mai apropiata cabana. Ni s-a parut insa un loc potrivit in care sa ne oprim, sa stam, sa respiram si sa ne uitam la copaci. Cam 20 min. Dupa care am plecat la o manastire, un loc prin care trec cu regulariatate atunci cand ies cu Rodi.
Well, nu mi-a cazut o crenguta de busuioc in cap cum i-a cazut ei cand s-a rugat la o icoana, in schimb mi-a fost atat de frig asteptand sa iasa de la slujbe ca am luat-o la picior inainte. Pe cand iseseam de la manastire nu m-am putut opri sa nu ma gandesc ca harul parintelui de acolo - pentru care ne dusesem in acel loc - nu era atat de mare incat sa faca oamenii cu putin mai buni, astfel incat sa nu isi mai arunce toate gunoaiele menajere pe langa copacii din jurul bisericii. In acet timp Ioana, celalalta prietena, nu se putea abtine sa nu comenteze toate aspectele materiale si materialiste ale locasului, incepand cu cutia cu donatii, pana la jeepul bmw alb care statea chiar la usa bisericii.
Weekendul s-a incheiat cu bine. Am ajuns acasa, cu speranta si incredere ca daca cel putin 1% din gandurile bune ce s-au ridicat in slavi in acest timp se vor implini, vom avea o viata frumoasa.
(acest post este mai vechi, l-am citit de curand in drafturi si m-a amuzat suficient ca sa nu il la sa piara...)
In timpul excursiei au fost cateva momente interesante..
Primul a fost sambata seara, cand ne-am "ametit' toate trei a la grande. Seara a inceput cuminte, in restaurantul cabanei, cu dialog ca intre fete in asteptarea mancarii si a vinului. Si s-a terminat cu strigate la 1 noaptea, dupa ce oamenii din resturant dadeau deja cu matura pe sub picioarele noastre. Trei sticle de busuioaca si 3 pachete de tigari s-au topit pe masura ce replicile deveneau tot mai rapide si mai incomode. In vino veritas. Si cum adevarul este de multe ori incomod, am plecat zicandu-ne chestii pe care vroiam de mult sa ni le spunem, doar ca nu avusesem cadrul. Si atata vin. Ne-am impacat totusi in camera, nu am avut incotro, dormeam in acelasi pat..
A doua zi, cu greu m-am convins sa ma ridic la 10 ca sa nu pierd micul dejun. Orice miscare de 2 cm a capului de la linia dreapta o percepeam ca pe un vartej, de aceea cel mai important lucru in dimineata asta mi s-a parut sa pot sa ma uit intr-o singura directie si sa nu ma misc cu mai mult de 10 grade stanga - dreapta.
Dupa ce m-am recules oarecum, am facut o incercare de traseu pe munte. Incercarea insa s-a aratat a fi mult prea grea pentru noi, fiindca ne-am oprit undeva in prima zecime de drum, pe traseul catre cea mai apropiata cabana. Ni s-a parut insa un loc potrivit in care sa ne oprim, sa stam, sa respiram si sa ne uitam la copaci. Cam 20 min. Dupa care am plecat la o manastire, un loc prin care trec cu regulariatate atunci cand ies cu Rodi.
Well, nu mi-a cazut o crenguta de busuioc in cap cum i-a cazut ei cand s-a rugat la o icoana, in schimb mi-a fost atat de frig asteptand sa iasa de la slujbe ca am luat-o la picior inainte. Pe cand iseseam de la manastire nu m-am putut opri sa nu ma gandesc ca harul parintelui de acolo - pentru care ne dusesem in acel loc - nu era atat de mare incat sa faca oamenii cu putin mai buni, astfel incat sa nu isi mai arunce toate gunoaiele menajere pe langa copacii din jurul bisericii. In acet timp Ioana, celalalta prietena, nu se putea abtine sa nu comenteze toate aspectele materiale si materialiste ale locasului, incepand cu cutia cu donatii, pana la jeepul bmw alb care statea chiar la usa bisericii.
Weekendul s-a incheiat cu bine. Am ajuns acasa, cu speranta si incredere ca daca cel putin 1% din gandurile bune ce s-au ridicat in slavi in acest timp se vor implini, vom avea o viata frumoasa.
(acest post este mai vechi, l-am citit de curand in drafturi si m-a amuzat suficient ca sa nu il la sa piara...)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)