Despre kite(surfing)

Despre kite...

Deja despre kite stie toata lumea. Si nu doar ca stie, dar toata lumea face. Sau daca nu face inca, va face in curand. Auzi despre kite la sala, la Mega Image, pe plaja. Eram acum un an la H2O la bar, vine un tip si cere o tigara, ii spun ca nu am. II zic ca nu fumez, e mai sanatos. Raspunde - normal ca stie ca e sanatos, ca doar face kite, uite, mai incolo pe plaja e zmeul lui...

In fine, intrucat toata lumea face, eu nu era sa scap din mainstream, nu? Asa ca am facut cursul. Prima mea mirare a fost ca nu chiar toata lumea face kite. Nici macar aia care fac. Adica, da, plaja din spot era plina. Dar, din 7 ore cat stai la kite, se fac asa, vreo 10 min, in cateva serii. Acum, cauzele sunt multiple - ori nu e vant, ori e prea tare si nu ai zmeul potrivit, ori, cel mai probabil, discutiile de pe mal sunt mult prea interesante ca sa le abandonam, asa, in voia vantului.

De ce sa mint si sa spun ca, la un nivel subtil sau chiar evident, chestia asta nu m-a deranjat prea tare? Pai nu cu mare drag intaintezi in mare cand stii ca dihania urmeaza sa dea cu tine in toate pozitiile... plus ca e foarte important ce faci pe mal, motiv pentru care alocam timp sa le fac in mod parcimonios, cu metoda. E importanta ordinea firelor, culoarea lor, sa le sortezi, sa le ingropi, sa le tii pu directia buuuuna. Partea de pregatire teoretica, de pregatire a zmeului de zbor si aplicarea lor imi dadea mai multe emotii decat o teza la mate. Dar si cand o nimeream!

In fine, la un moment dat este inevitabil sa ajungi si in apa. Dupa ce inveti sa controlezi cat de cat zmeul pe uscat, dupa ce reusesti sa gasesti placa pe mal, sa o mai pui si in picioare, incepi sa te rogi. De zmeu, de vant, de duhurile sfinte. "Hai, usoor, asa, da, da." Zmeul salta jucaus la 12, pare ca e cu tine, te asculta, te intelege, e prietenul tau bun, pui placa, te asezi in pozitie, mai faci o cruce cu limba in gura, asa, acum da, la stanga, ba nu, la  dreapta, am zis in dreaaaaapptaa!.. aaaaaa!!! buf, pleosc, trosc! fata in apa, izbitura frontala. Te-a luat si da cu tine ca in scena din Avengers cand Hulk se supara putin pe Loki. Placa e pelcata in lumea ei, la mal sau departe in larg, cautand un proprietar mai atent. Nici nu visez inca sa ma duc sa o recuperez, asta inseamna sa pui o pozitie ciudata prin care mergi in amonte folosindu-te de zmeu si de o mana pe sub apa drept carma. O gluma buna.

Odata mi s -a intamplat sa ajung pana la mijlocul lacului, acolo vantul a cedat, zmeul a picat si nu am reusit sa il mai ridic. Am tras cu toata forta celor 54 de kilograme ale mele, infipta pana la genunchi in mazga moale, pastoasa, din alge oceanifere, si nu am reusit. Gizas, cum era mazga aia... unde am fost noi la kite, intr-o laguna din Sri Lanka, fundul baltii era moale, lipicios, te adanceai in el ca-n unt. Am ales sa cred ca e un fel de crema din alge, benefica pentru reflexoterapie, ca sa imi iau gandul de la senzatia scarboasa pe care o simteam printre degete. Anyway, nothing sexy about it. Adauga, pe langa balaceala in namol, faptul ca te bronzezi cu manecute, sosetele si altele, ca ceafa intepeneste si ochii stau in soare. Si ca Oceanul Indian are gust de alge si peste stricat, usor dulceag. Yummy!

Dar, pentru cei curajosi si perseverenti, zeii mai si zambesc, chiar daca cateodata la misto. Incet, incet, mai trece o zi, mai trece o saptamana si incepi sa intelegi. La un moment dat chiar ti se pare ca esti acolo. La un moment dat - si voi crea acest moment serios in cadrul acestui post scris cu usoara ironie - devine magic. Nu mai auzi nimic in jur, zmeul chiar e prietenul tau bun, auzi vantul, gasesti placa fara sa te impiedici, standa e stanga si dreapta e dreapta si te ridici. Zambesti, esti acolo, conectat cu tine si cu vantul, si, chiar daca nu mergi mai mult de 3 metri pe placa, intelegi cum O SA FIE.

La cai

De curand am aflat de ce caii de cursa stau cu o capra in boxa. Si ca nu suporta selfie-urile.

Am incercat mai demult sa merg pe cal - asa cum incerc multe lucruri - pentru ca mi se parea o experienta interesanta. N-a iesit ce trebuie; instructorul ne-a dus din prima prin padure si, dupa doua ore de mers, nimic nu mai era placut: nici durerea de spate, nici hurducaielile de pe drum, nici gratarele cu mici de pe traseu. Asa ca am abandonat ideea de a face echitatie, pana acum cateva saptamani.

Imi dau seama ca cineva este un bun profesionist si stie ce face, in general, dupa cat de slab vanzator este. Pe scurt, acest nou instructor mi-a taiat inca de la prima convorbire telefonica orice plan sau cerere de a face o tura prin padure, de a invata mai repede sau mai pe scurtatura. "Vreti sa iesiti pe camp? Nu se poate. Vreti sa faceti mai multe lectii in aceeasi zi? Nu prea multe, ca obosim caii." Mi-a castigat increderea imediat.

Iata-ma, asadar, bajbaind pe la km 56 de pe autostrada spre Pitesti, prin parcarea unui restaurant, catre un sat din apropiere, in cautarea locului de antrenament. Gasesc casa si omul, intru in curte. Caii stau intr-un grajd prin care zboara randunici; vreo 7-8 pui de Malinois incep sa fac un zgomot asurzitor cand intru. Caii, in schimb, sunt imperturbabili. Si superbi.

Cat timp dureaza pregatirea calului cu care fac prima lectie, ma apropii de unul dintre ceilalti. Il mangai pe cap, este incredibil de frumos. Fac o mare greseala... dupa asta, efectiv nu mai reusesc sa scap de el. Ma impinge cu botul, ma apuca de haine si de cap, aproape ca iese din boxa. Vrea sa fie mangaiat, rasfatat, isi pune capul pe umarul meu, ma trage de urechi, de par, de ce apuca. Proprietarii se distreaza: "Are o personalitate mai ciudata, nu poate sa stea singur. Ai vazut ce are in boxa?"

Ma uit; dinauntru ma priveste imperturbabila o capra alba, asezata intr-un colt unde mesteca niste frunze, complet indiferenta la agitatia calului. "Sunt cei mai buni prieteni. Cand scoatem calul la expozitie, luam si capra. Odata a atacat-o un tap, calul a sarit in apararea ei" imi zice doamna razand. Imi place atat de mult calutul asta ca nu ma pot opri sa nu ma joc cu el, sunt chiar putin ingrijorata de cel cu care urmeaza sa fac lectia, martor la scenele mele de afectiune - sper ca nu are sentimente de gelozie si da cu mine din sa...

N-a dat. A avut mai multa minte decat atat. Inainte sa plec, ma duc din nou in grajd sa ma mai joc putin cu prietenul meu. Bucurie mare... Hai sa fac si un selfie. Scot telefonul, bag cateva cadre, calutul se uita si el, iar ma trage de cap, de par. Stai putin, gata. Cand ma intorc, ia-l de unde nu-i. Plecase de tot. Cheama-l, nu vine. Mangaie-l, nu sta. Ma aplec spre boxa, calul se duce in spate. Ma uit spre el si il strig.

Din colt, capra ma priveste cu indulgenta resemnata.

Spatiu de trecere

Cele trei usi care inchid holul micut din zona de asteptare de la terapie intensiva se izbesc continuu de pereti, in tandem. In mai putin de 3 mp, se intra in cladire, se iese de la terapie intensiva catre zona de consultatii si invers, se sta in asteptare pe 3 scaune inghesuite la perete si, pentru cei ce primesc acces in zona securizata, se distribuie halate si echipamente de protectie de la un tonomat, amplasat si el in spatiul celor 3 metri patrati.

Ma ridic de pe unul din cele trei scaune, fiindca deja asteptarea jos e mai obositoare decat statul in picioare, si ma reazem de tonomatul de halate. Privesc oamenii ... asistenta cu halat scurt si fara fusta care deschide usa doctorului "Haaideeti, sa imi puneti si mie o parafa", zambeste larg si apoi il insoteste in miscari de dans, de parca tocmai a intrat in restaurant si lautarii ii canta "Nu e nas ca nasul mare", muulti doctori, tanti ce cara tavi si saci cu tifoane, un nene care vorbeste incontinuu, dandu-ne stirile cu ce i s-a mai intamplat sotiei lui internata un etaj mai sus.

In toata invalmaseala, un cuplu in varsta sta deoparte; el, rezemat cu spatele de perete, o mangaie usor pe mana si ii sopteste din cand in cand doamnei ceva la ureche. Par linistiti. Geanta mea era inca pe scaunul de pe care ma ridicasem.
- Vreti sa luati un loc? ii spun doamnei, si imi ridic laptopul greu
- Multumesc, nu, nu mai am rabdare.

Incepu sa se miste, usor agitata.
- Este incredibil, imi zise. In tot spitalul nu reusesc sa imi gaseasca CD-ul cu rezultatele de la computer tomograf. Vreau sa imi tin singura dosarul bolii, sa am toate documentele intr-un loc, iar ei au reusit sa il piarda. Ce dezorganizare!... Cum sa ai incredere ca te trateaza bine daca ei pierd analizele?
- O sa il gaseasca, zic. Oricum, analizele ar trebui sa fie si in sistemul IT si sa va poata face alta copie, daca aveti nevoie.
- Nu stiu, zice. De o ora stam aici. Si nu asa vreau sa imi petrec timpul care mi-a ramas... Cand esti in stadiul 4, ma gandesc sa renunt si sa nu mai fac niciun fel de tratament. Azi am aflat, zise.

Ma uit spre ea, parea atat de impacata, senina chiar. Era usor nervoasa din cauza CD-ului, in rest nimic din comportamentul ei nu parea sa arate ca aflase cu doua ore in urma ca mai are doua luni de trait.

- Am mai avut cazuri in familie, si stiu cat e de greu tuturor, mai ales celui bolnav. Si nu pot face asta fiului meu... Oricum, mai multe zile decat vrea Dumnezeu sa iti dea, nu ai. Prefer o trecere demna si scurta decat un chin, ca sa ma agat de viata. Dar familia insista... Vreau doar CD-ul, ca sa pot pleca acasa.

Ma uit spre ea, aproape ca zambeste. Ma gandesc la ce mi-a zis despre fiul ei si imi vine sa ii zic cat de mult a insemnat faptul ca am reusit sa petrec inca un an alaturi de mama mea, inainte sa se duca. Nu stiu cum sa ii zic, ca sa nu para deplasat si ciudat, intre toti oamenii de acolo.

- Vrei tu sa trec prin asta in fiecare saptamana? zise catre sotul ei; iar el, tusind ca sa isi mascheze tremurul vocii, raspunse ceva care nu avea prea mult sens.

Ma indrept de spate si ma pregatesc sa ii spun ce aveam in minte, cand apare doctorul.
 - Haideti ca a reusit sa vi-l gaseasca.

Au plecat repede, ca si cum fusesera eliberati dintr-o zona de retentie, de carantina. Ca dintr-o gara de tranzit, suspendata in timp, in cei 3 metri de spatiu de trecere dintre lumi.