La cai

De curand am aflat de ce caii de cursa stau cu o capra in boxa. Si ca nu suporta selfie-urile.

Am incercat mai demult sa merg pe cal - asa cum incerc multe lucruri - pentru ca mi se parea o experienta interesanta. N-a iesit ce trebuie; instructorul ne-a dus din prima prin padure si, dupa doua ore de mers, nimic nu mai era placut: nici durerea de spate, nici hurducaielile de pe drum, nici gratarele cu mici de pe traseu. Asa ca am abandonat ideea de a face echitatie, pana acum cateva saptamani.

Imi dau seama ca cineva este un bun profesionist si stie ce face, in general, dupa cat de slab vanzator este. Pe scurt, acest nou instructor mi-a taiat inca de la prima convorbire telefonica orice plan sau cerere de a face o tura prin padure, de a invata mai repede sau mai pe scurtatura. "Vreti sa iesiti pe camp? Nu se poate. Vreti sa faceti mai multe lectii in aceeasi zi? Nu prea multe, ca obosim caii." Mi-a castigat increderea imediat.

Iata-ma, asadar, bajbaind pe la km 56 de pe autostrada spre Pitesti, prin parcarea unui restaurant, catre un sat din apropiere, in cautarea locului de antrenament. Gasesc casa si omul, intru in curte. Caii stau intr-un grajd prin care zboara randunici; vreo 7-8 pui de Malinois incep sa fac un zgomot asurzitor cand intru. Caii, in schimb, sunt imperturbabili. Si superbi.

Cat timp dureaza pregatirea calului cu care fac prima lectie, ma apropii de unul dintre ceilalti. Il mangai pe cap, este incredibil de frumos. Fac o mare greseala... dupa asta, efectiv nu mai reusesc sa scap de el. Ma impinge cu botul, ma apuca de haine si de cap, aproape ca iese din boxa. Vrea sa fie mangaiat, rasfatat, isi pune capul pe umarul meu, ma trage de urechi, de par, de ce apuca. Proprietarii se distreaza: "Are o personalitate mai ciudata, nu poate sa stea singur. Ai vazut ce are in boxa?"

Ma uit; dinauntru ma priveste imperturbabila o capra alba, asezata intr-un colt unde mesteca niste frunze, complet indiferenta la agitatia calului. "Sunt cei mai buni prieteni. Cand scoatem calul la expozitie, luam si capra. Odata a atacat-o un tap, calul a sarit in apararea ei" imi zice doamna razand. Imi place atat de mult calutul asta ca nu ma pot opri sa nu ma joc cu el, sunt chiar putin ingrijorata de cel cu care urmeaza sa fac lectia, martor la scenele mele de afectiune - sper ca nu are sentimente de gelozie si da cu mine din sa...

N-a dat. A avut mai multa minte decat atat. Inainte sa plec, ma duc din nou in grajd sa ma mai joc putin cu prietenul meu. Bucurie mare... Hai sa fac si un selfie. Scot telefonul, bag cateva cadre, calutul se uita si el, iar ma trage de cap, de par. Stai putin, gata. Cand ma intorc, ia-l de unde nu-i. Plecase de tot. Cheama-l, nu vine. Mangaie-l, nu sta. Ma aplec spre boxa, calul se duce in spate. Ma uit spre el si il strig.

Din colt, capra ma priveste cu indulgenta resemnata.

Spatiu de trecere

Cele trei usi care inchid holul micut din zona de asteptare de la terapie intensiva se izbesc continuu de pereti, in tandem. In mai putin de 3 mp, se intra in cladire, se iese de la terapie intensiva catre zona de consultatii si invers, se sta in asteptare pe 3 scaune inghesuite la perete si, pentru cei ce primesc acces in zona securizata, se distribuie halate si echipamente de protectie de la un tonomat, amplasat si el in spatiul celor 3 metri patrati.

Ma ridic de pe unul din cele trei scaune, fiindca deja asteptarea jos e mai obositoare decat statul in picioare, si ma reazem de tonomatul de halate. Privesc oamenii ... asistenta cu halat scurt si fara fusta care deschide usa doctorului "Haaideeti, sa imi puneti si mie o parafa", zambeste larg si apoi il insoteste in miscari de dans, de parca tocmai a intrat in restaurant si lautarii ii canta "Nu e nas ca nasul mare", muulti doctori, tanti ce cara tavi si saci cu tifoane, un nene care vorbeste incontinuu, dandu-ne stirile cu ce i s-a mai intamplat sotiei lui internata un etaj mai sus.

In toata invalmaseala, un cuplu in varsta sta deoparte; el, rezemat cu spatele de perete, o mangaie usor pe mana si ii sopteste din cand in cand doamnei ceva la ureche. Par linistiti. Geanta mea era inca pe scaunul de pe care ma ridicasem.
- Vreti sa luati un loc? ii spun doamnei, si imi ridic laptopul greu
- Multumesc, nu, nu mai am rabdare.

Incepu sa se miste, usor agitata.
- Este incredibil, imi zise. In tot spitalul nu reusesc sa imi gaseasca CD-ul cu rezultatele de la computer tomograf. Vreau sa imi tin singura dosarul bolii, sa am toate documentele intr-un loc, iar ei au reusit sa il piarda. Ce dezorganizare!... Cum sa ai incredere ca te trateaza bine daca ei pierd analizele?
- O sa il gaseasca, zic. Oricum, analizele ar trebui sa fie si in sistemul IT si sa va poata face alta copie, daca aveti nevoie.
- Nu stiu, zice. De o ora stam aici. Si nu asa vreau sa imi petrec timpul care mi-a ramas... Cand esti in stadiul 4, ma gandesc sa renunt si sa nu mai fac niciun fel de tratament. Azi am aflat, zise.

Ma uit spre ea, parea atat de impacata, senina chiar. Era usor nervoasa din cauza CD-ului, in rest nimic din comportamentul ei nu parea sa arate ca aflase cu doua ore in urma ca mai are doua luni de trait.

- Am mai avut cazuri in familie, si stiu cat e de greu tuturor, mai ales celui bolnav. Si nu pot face asta fiului meu... Oricum, mai multe zile decat vrea Dumnezeu sa iti dea, nu ai. Prefer o trecere demna si scurta decat un chin, ca sa ma agat de viata. Dar familia insista... Vreau doar CD-ul, ca sa pot pleca acasa.

Ma uit spre ea, aproape ca zambeste. Ma gandesc la ce mi-a zis despre fiul ei si imi vine sa ii zic cat de mult a insemnat faptul ca am reusit sa petrec inca un an alaturi de mama mea, inainte sa se duca. Nu stiu cum sa ii zic, ca sa nu para deplasat si ciudat, intre toti oamenii de acolo.

- Vrei tu sa trec prin asta in fiecare saptamana? zise catre sotul ei; iar el, tusind ca sa isi mascheze tremurul vocii, raspunse ceva care nu avea prea mult sens.

Ma indrept de spate si ma pregatesc sa ii spun ce aveam in minte, cand apare doctorul.
 - Haideti ca a reusit sa vi-l gaseasca.

Au plecat repede, ca si cum fusesera eliberati dintr-o zona de retentie, de carantina. Ca dintr-o gara de tranzit, suspendata in timp, in cei 3 metri de spatiu de trecere dintre lumi.

Cu capul in nori

Ati fost vreodata pe un drum necunoscut, si deodata nu mai gasesti destinatia asa ca setezi GPS-ul sa te scoata repede undeva - preferabil la autostrada - iar el iti raspunde cu un drum micut, transparent, marcat cu doua liniute, un amarat de drum fata de celelalte drumuri de pe harta, vizibile si colorate frumos cu galben sau cu verde? ... nu te grabi sa intri pe drumul ala. Nu intotdeauna precum in cer satelitii vad lumea, asa-i si pe pamant.

A doua zi a calatoriei noastre catre casa trecea pe langa un loc pe care vroiam sa il vad neaparat. Genul ala de loc din top destinatii turistice, cu care primesti poza cu fwd pe email si pe care il pui in Pinterest in board-ul 'De vazut in viata asta'.

Riomaggiore, Cinque Terre, Italy

"Trecea pe langa" e destul de mult spus, pentru ca poza de mai sus este a unui orasel pescaresc izolat, situat intr-un grupulet de cinci asezari (Cinque Terre) aflate la curba de vest a cizmei Italiei, la o distanta apreciabila de civilizatie. Cred ca mult timp acolo nu s a ajuns decat cu barca.

Am iesit de pe autostrada si am luat la rand serpentinele de pe coasta, am mers ce am mers si deodata brusc, ceata.  Mai tarziu ne-am dat seama ca nu era ceata, ci nori. Urcasem pe creasta, pe un drum destul de ingust si cu vizibilitate zero. GPS-ul isi facea insa treaba si tinea drumul inainte catre Riomaggiore. Am continuat, dar ne mai scazuse entuziasmul... Peisaj ioc de la ceata, viteza redusa, opriri din cauza reparatiilor la drum. Ajungem la o intersectie in care toate drumurile erau inchise. La nici 10 km de Riomaggiore, drumul era blocat, fara nicio ruta ocolitoare ..

Ce putea sa fie mai rau?

Pai, de exemplu, putea sa inceapa o ploaie torentiala. La comanda 'Scoate-ne naibii de aici catre autostrada, vaffanculo Riomaggiore', GPS-ul ne-a dat singura varianta un drumulet amarat, slabanog, ce abia se vedea in harta. Am luat-o pe acolo.. Drumuletul a luat-o voios prin munte, a renuntat la un sens de mers, s-a transformat intr-o cararuie pietruita pe sub crengile padurii si, la un moment dat, s-a rupt de tot din cauza suvoiului care se scurgea de pe pietrele din dreapta spre prapastia din stanga.

Nu aveam loc sa ne intoarcem, iar inainte nu stiam ce urmeaza. Slava domnului ca a urmat o masina din sens invers, cu doua femei care treceau muntele, razand si parand ca se distreaza teribil de situatie.  "Alte nebune" am zis cu mama, si am rasuflat usurate..

Tine distanta si mainile pe volan!

- Gabi, ma lasi in pace sa conduc? Nu mai imi tot spune ce sa fac! Ce, eu iti fac tie observatii despre cum conduci?
- Mama, te rog tine ambele maini pe volan! Masina trebuie sa aiba stabilitate si sa ai control! Instructorul ala care ti-a zis sa conduci cu o singura mana este un idiot! Trebuie sa poti merge asa in caz de urgenta, dar nu sa fie stil de condus!...

De cand am facut dauna totala cu masina, acum trei ani, fiindca o mana isi rezema cotul pe geam iar cealalta cauta intr-o doara niste fructe confiate intr-o punga langa schimbator, tin ambele maini pe volan si atunci cand trec prin zona cu limitare de viteza la 30. Cotul imi intepeneste, bratele ma dor si umerii mi se blocheaza din cand in cand, dar mainile imi raman punctuale, si nu intarzie dincolo de ora 10 si 10.

Ieri, fiindca m-a apucat un somn teribil in timp ce conduceam - nu adorm decat pe la 3 noaptea iar in loc de espresso strong am apasat cafe late la aparat - a trebuit sa o las pe mama sa conduca. Cand vad insa cum mana dreapta ii intarzie mai mult de 5 secunde pe schimbator, ezitand intre a treia si a patra in timp ce trecem pe langa un tir, soseaua e umeda si masina serpuieste imperceptibil, somnul meu se duce. Iar faptul ca repet obsesiv "tine mainile pe volan" nu ajuta situatia.

- Mama, nu inteleg de ce te superi. Eu, dupa ce mi-ai tocat creierii sa tin distanta fata de cel din fata, ce am facut? Am tinut distanta, ca asa te simti bine si fiindca asa e sigur.

Mama tace. Acum 5 ani, lovise usor spatele masinii din fata cand conducea propria masina. Parte fiindca nu tinuse distanta si parte fiindca franele Peugeot-ului ei fusesera la fel de eficiente sa opreasca rotile ca si armata franceza sa opreasca invazia germana. De atunci, "tine distanta" era regula nr 1 in condus si cuvant de ordine in excursia noastra impreuna.

- Mah, da nu se mai termina tunelul asta?.. adauga dupa cateva secunde.

Azi mama a trecut Alpii catre Elvetia conducand pe serpentine, cu ambele maini pe volanul masinutei mele burdusite cu haine, pantofi, borcane goale de la muraturile trimise de cumnate, cadouri pentru acasa plus doi cozonaci de la doamna care ne-a tinut in gazda vreo trei luni. Ne intoarcem acasa.