luni, 7 septembrie 2009

Seara de vineri si problemele existentei

Este vineri seara. Stau singura in living pe intuneric si ma uit pe fereastra. Dupa o zi cenusie la birou - este momentul gandurilor mele negre sa imi invadeze mintea, asa cum da navala o hoarda de barbari intr-un sat pasnic si lipsit de aparare. Intrebari existentiale si concrete, regrete si remuscari, asteptari neimplinite profesionale si amoroase, toate se succed intr-un caleidoscop tot mai rapid care imi adanceste si imi activeaza depresia latenta de sfarsit de saptamana. Tot suvoiul de ganduri mi se incurca in cap si deja simt cunoscutul nod cum urca sa isi ia locul in gat.

Deodata, filmul meu se opreste brusc. "Dar lui Razvan cum crezi ca ii e?" Hoarda de salbatici dispare. Gandul continua: "Cum crezi ca e pentru un om care nu se mai poate misca? Ce regrete poate avea cineva ale carui sperante sunt ca maine sa miste mai mult decat pleoapele? Daca eu imi vad regretele si obsesiile atat de dramatic cand inca pot face ceva in legatura cu ele, atunci ce asteptari mai are de la viata cineva care a trecut prin moarte clinica?"

Il cunosc pe Razvan din facultate, cand am lucrat impreuna in aceeasi asociatie de voluntari. Imi placea de el. Era inalt, fain, brunet si cu o privire scaparatoare. Era combativ, critic si in acelasi timp sufletist si pasionat. Imi aduc aminte de niste faze cu el si zambesc. Intr-o vara, la mare, cand facusem o alergie strasnica la soare a zis "Acum ne putem uita la picioarele lui Gabi, ca e din mila". Cu alta ocazie, participam la LandMark Forum (un curs de dezvoltare personala) si dupa 3 ore de spalare pe creier si marketing agresiv al trainerului in care toate audienta cursului era vrajita, Razvan e singurul care se ridica in picioare si zice de fata cu 200 de persoane: "Acest curs nu este altceva decat marketing agresiv. Regret ca am venit si nu il voi continua. Va puteti pastra avansul", dupa care se ridica si pleaca.

Nu ne-am vazut mult timp. Ultima imagine pe care o am cu el este de acum 2 ani, era fericit, vesel, proaspat casatorit.

Dupa care aflu ca a intrat in moarte clinica. Atac cerebral. La 30 de ani. Eforturile rudelor si prietenilor l-au ajutat sa iasa din aceasta faza si sa intre in ceva ce cu greu poti numi viata. Ati vazut filmul "The Diving Bell and The Butterfly"? Este povestea reala a unui om, jurnalist francez, care dupa un atac cerebral ramane imobilizat in propriul corp, perfect constient dar incapabil sa miste altceva decat pleoapele. Scrie o carte aflandu-se in situatia asta. Am vazut filmul asta anul trecut si m-a marcat profund. Asa e Razvan acum.

Recitesc un paragraf pe care mama lui l-a trimis cunoscutilor - "... Ca sa intelegeti mai bine starea lui Razvan : este constient, intelege si comunicam cu el prin clipit. Raluca are o comunicare speciala cu el, numai de ei stiuta si, mai nou este deschis la comunicare si cu terapeutii care vin, nu numai cu noi!! Isi misca putin picioarele ( cativa cm) si are miscari corect coordonate, voluntare la picioare mai ales, miscari voluntare a nivelul bratelor, si al capului. Este insa incordat ( mai ales mainile si atunci cand este foarte spastic, transpira cum nu poti crede ca se poate !!) Se pare insa ca tratamentul homeopat al Monicai isi face efectul...Nu vorbeste, dar scoate sunete din cand in cand, fie cand este multumit, fie cand il supara ceva. Recunoaste pe cei care vin la el si zambeste cand se bucura. Uneori, plange linistit..Imi este greu sa scriu aceste randuri, cand ma gandesc la Razvan asa cum il stiti.. "

Nodul a ajuns in gat. Donasem ceva bani odata cu colegii mei din Aiesec pentru ca sa il ajutam, dar mi se pare extrem de putin. Il sun pe Ionut, prieten bun cu mine si cu el - e in drum spre mare. "Hai sa facem o campanie media, sa incepem cu bannere online. Fa tu textele iar eu fac grafica. Le pun peste tot in site-urile mele si vorbesc si cu alti prieteni. Multi oameni din retea au conexiuni, ar putea sa ajute, am fi un OC virtual.."

Meandrele concretului si filozofia existentiala fac doi lei in fata unei drame reale. Si ca orice om superficial prins in capcana propriei minti iti dai seama de inutilitatea problemelor tale inchipuite atunci cand te compari cu o problema adevarata.

Poti sa multumesti cerului ca nu esti tu acela, sa vezi viata ca un dar si pe tine ca pe cel mai norocos om din lume. Si poti sa ajuti. Poate asa contribui cu valoare nu doar in viata cuiva care are nevoie de tot ajutorul din lume, ci chiar in propria ta viata.

Un comentariu:

Cezar spunea...

Cred ca am citit de zeci de ori.... de fiecare data, mi-am pierdut cuvintele unul cate unul, de fiecare data m-am intors, amintindu-mi ca am ceva de spus... si apoi iar, am tacut....